claudiu bushcraft

Azi dis de dimineata ,dupa ce am baut un ceai am luat telefonul si m-iam sunat un prieten ca sa mergem sa luam o gura de aer curat.Ne-am echipat si dupa o ora am plecat destul de aproape de casa,la stanca dealului colt.La noi am avut doar un cutit si amnarul si bineinteles hainele.Pe drum am gasit multe flori de tei probabil din vara,cazute din copac.Dupa un timp am ajuns in varful stancii.Imi cer scuze ca nu am facut o poza si din varful stanci pentru ca nu am putut sa scot aparatul deoarece era foarte alunecos si deabea ma mai tinem pe picioare.Am facut cateva fotografii cu florile de tei pe care le-am gasit si la o stanca mica de bouldering.

Vara trecuta faceam bouldering pe aici.Stanca este foarte inclinata,mai in jos se vede caciula prietenului meu care curata zapada sa faca si el o poza.

Stanca nu ste foarte inalta,vreo 2-2.5 metri.

La sfarsit si un peisaj.

Claudiu.

Escalada liberă este escalada cu prize naturale, fără folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare, pitoanele şi celelalte mijloace artificiale nefiind folosite decât pentru asigurare.
În funcţie de conformaţia terenului se folosesc tehnici diferite. Astfel deosebim tehnica de escaladă în fisuri, în hornuri, în diedre şi pereţi. Escalada se desfăşoară cu precădere în forme de relief verticale, cele orizontale fiind folosite pentru traversări.

Escalada în fisuri. Tehnica de escaladă în fisuri depinde de dimensiunea fisurii, care poate să varieze de la câţiva milimetri până la 10-15 cm. Fisurile de ordinul milimetrilor se pretează la baterea pitoanelor. Pentru escalada liberă este necesară o lăţime egală cu cel puţin grosimea unui deget. Degetul poate fi înţepenit într-o fisură cu muchia vie şi care se îngustează (cheie de deget). Fisurile ceva mai largi permit introducerea mâinii. Palma se înţepeneşte cu degetul mare strâns într-un loc în care fisura se îngustează, rezultând astfel o priză excelentă (cheie de mână). Picioarele se pot şi ele înţepeni în fisură, însă este preferabil să căutăm pentru ele prize în afara fisurii căci în caz de scăpare a mâinii riscăm să rămânem cu ele prinse în fisură. Cu cât priza de mână în fisură este mai nesigură, cu atât mai mult se indică a nu se înţepeni picioarele în fisură, ci a se căuta prize laterale. Se mai poate încerca înţepenirea ambelor mâini alăturate cu palmele orientate spre sensuri opuse. Când fisura se lărgeşte, ea oferă spaţiu pentru o jumătate a corpului astfel încât se poate înţepeni umărul şi antebraţul, precum şi piciorul prin opoziţia călcâiului şi a genunchiului, în timp ce cealaltă mână şi celălalt picior folosesc prize situate în afara fisurii. Oricum, escalada într-o astfel de fisură este dificilă şi obositoare şi în plus, câmpul vizual este limitat. Se alege poziţia cu jumătatea stângă sau dreaptă a corpului în fisură, astfel încât faţa să fie îndreptată spre partea mai netedă. Această poziţie trebuie aleasă la timp, fiindcă odată angajaţi va fi dificil a o mai schimba.

Escalada în hornuri. Hornul este definit ca o fisură suficient de largă ca să permită intrarea întregului corp al căţărătorului. Cu cât hornul este mai îngust, cu atât escalada este mai dificilă, totodată şi câmpul vizual mai redus. Ca în fisurile largi descrise anterior, se alege poziţia astfel încât faţa să fie îndreptată către peretele mai accidentat, bogat în prize, iar spatele către peretele neted. Cele mai uşoare de escaladat sunt hornurile de circa 1 m. lărgime, în care putem "ramona" (ramoner (fr.) = a curăţa coşul; ramonaj = escaladă interioară), folosind presiunea în opoziţie a picioarelor, mâinilor şi spatelui. De la caz la caz, vom alege poziţia cu ambele picioare pe peretele din faţă sau cu o mână în faţă şi una la spate. Uneori poate fi mai avantajoasă poziţia de şpraiţ, mai ales dacă ambii pereţi ai hornului oferă prize suficiente. Dacă hornul se lărgeşte, ramonajul nu mai este posibil şi nu mai rămâne decât şpraiţul sau escalada în perete.
În concluzie, trebuie remarcat că spre deosebire de escalada în perete, în hornuri se folosesc nu numai mâinile şi picioarele dar şi umerii, spatele, şezuta şi genunchii pentru sprijin prin frecare.
Adeseori, în hornuri se află blocuri încastrate, mai mici sau mai mari. Aceste blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihnă sau de regrupare, sau ca puncte de asigurare, trecându-se o buclă în jurul lor. Uneori blocurile încastrate mai mari formează surplombe greu de trecut prin exterior. În acest caz poate fi favorabilă trecerea prin "fereastră" (prin spatele blocului) dacă spaţiul permite. În general, un horn se escaladează, pe cât posibil, la muchiile exterioare, care oferă prize mai bune, deşi instinctiv omul se simte mai în siguranţă la interiorul hornului. Escalada în interior prezintă două dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mâzgoase, acoperite cu licheni şi muşchi, pe de o parte, pericolul înţepenirii, al lipsei de libertate de mişcare, pe de altă parte, care face imposibilă o escaladă elegantă, cursivă, sigură şi eficientă.

Escalada în diedre. Un diedru este format de doi pereţi de stâncă care se întâlnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisă. De obicei, intersecţia celor doi pereţi este marcată de o fisură, care oferă posibilităţi de fixare a pitoanelor şi prize pentru escalada liberă. Tehnica de escaladă în fisura din diedru seamănă cu cea expusă anterior şi variază după lăţimea fisurii; se folosesc mâinile înţepenite în fisură, iar cu picioarele se face şpraiţ pe pereţii diedrului. Dacă diedrul nu prezintă fisură, tehnica variază după unghiul diedrului. Cu cât unghiul este mai ascuţit, cu atât se aplică o tehnică apropiată celei de escaladă în hornuri; cu cât unghiul se deschide, se trece la o tehnică de escaladă în perete.
Şpraiţul în diedru este mai dificil decât într-un horn, întrucât pereţii divergenţi oferă mai puţine posibilităţi de opoziţie. Dacă unul din pereţii diedrului este neted, lipsit de prize, ne vom întoarce cu faţa câtre peretele opus, folosindu-l pe cel neted pentru sprijinirea prin frecare a umărului sau spatelui; o mână şi un picior le vom înţepeni în fisură, iar pentru cealaltă mână şi celălalt picior vom căuta prize în peretele din faţă.

Bavareza. Denumită şi tehnica de escaladă în opoziţie, bavareza este o spectaculoasă metodă de escaladă aplicabilă în diedre cu fisura clară şi cu muchiile vii. Echilibrul corpului este menţinut prin tracţiune cu ambele mâini prinse de muchia fisurii şi presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atât tracţiunea cu mâinile, cât şi presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea mişcărilor depinde de împrejurări şi poate fi mână-mână, picior-picior sau alternativ mână-picior, mână-picior.

Escalada pe perete<. Spre deosebire de sensul larg al cuvântului, perete se numeşte, în sens restrâns, o faţă stâncoasă lipsită de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea mai eficace de escaladă este tehnica de şpraiţ, care permite folosirea optimă a prizelor de picior prin opoziţia picioarelor desfăcute. Şpraiţul împiedică de asemenea răsucirea corpului lateral. Prizele de mână pot fi (şi sunt de obicei) deasupra nivelului ochilor, dar pot fi şi dedesubt (prize întoarse). Un perete neted, cu prize mici, se numeşte placă. Escalada pe plăci se bazează mai mult pe frecare. atât a picioarelor pe asperităţile şi prizele mici ale stâncii, cât şi a palmei aplicate pe placă. Cu cât placa se apropie de verticală, iar prizele sunt mai mici şi mai rare, cu atât va trebui să se facă apel la o tehnică mai rafinată şi la un simţ dezvoltat al echilibrului.
În traversări se aleg de preferinţă prize de mână nu prea înalte, la nivelul ochilor sau prize întoarse aflate mai jos. De la caz la caz, paşii se fac aducând al doilea picior lângă primul sau prin încrucişare. Dacă nu dispunem decât de o singură priză de picior, trebuie făcută schimbarea piciorului, rămânând pentru moment numai în prizele de mână, ceea ce nu ne putem permite decât în caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se face cu multă atenţie şi în nici un caz printr-o săritură.
Revenind la poziţia de şpraiţ, trebuie să insistăm asupra economiei de forţă pe care o realizăm prin ea. În şpraiţ se trec adesea cu uşurinţă pasaje care, cu altă tehnică sunt extrem de dificile şi obositoare. Astfel, se pot trece, ieşind mult în afară, chiar şi surplombe mai mari, fără ajutorul scăriţei şi al altor mijloace artificiale.
De regulă nu se folosesc genunchii drept sprijin dar şi această regulă admite excepţii, în special dacă lipsesc prizele de mână sau dacă prizele sunt slabe, la ieşirea pe o prispă (treaptă) situată deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Ieşirea pe o astfel de prispă se poate face prin ridicare în braţe. Mai dificil este de escaladat o prispă situată deasupra nivelului capului. În acest caz, se prinde cu ambele mâini marginea prispei, se ridică picioarele pe perete cât mai sus posibil şi cu o mişcare rapidă se va smuci cotul în sus astfel încât să se preseze cu palma puternic în jos; apoi cu altă mişcare rapidă se efectuează ridicarea şi cu a doua mână, în aceeaşi poziţie şi astfel, în final, se ajunge ca ambele braţe să fie întinse.

Articol copy-paste.
Claudiu.